Skip to content
Început de mileniu; suntem cu toţii actori ai spectacolului lumii, pierduţi într-un decor de haos, brutalitate, anxietate şi deformare a tot ceea ce consideram odată a fi bun şi frumos. Căutăm răspunsuri, certitudini, şi primim în schimb ecouri mute ale marasmului ce ne înconjoară; suntem dezbinaţi şi mai singuri ca niciodată.
Văzând ceea ce suntem, cădem îngroziți în hăul amânării la nesfârșit și al deznădejdii, al indiferenței anestezice, sau putem spera orbește în schimbarea concretei realități. Și totuși există oameni care au curajul să-i așeze lumii oglinda în față. Lor li s-a revelat pentru prima oară faptul că noi putem alege… Sunt ei, artiștii, cavaleri rătăcitori ai celui de-al doisprezecelea ceas, plecați pe rând în căutarea luminii. Mulți mai pribegesc tăcuți și astăzi, dar dintre ei câțiva s-au întâlnit, s-au recunoscut, și fiecare, uitându-și sinele, a trăit puțin prin celălalt. O clipă doar, dar a fost de-ajuns. Imuabilul s-a clătinat, obișnuitul a cerut neobișnuitul.
Concret? Bizarmonia, spectacol într-un limbaj nou, propriu muzicianului-interpret aflat în fuziune cu individualitatea de actor, cu spiritul altei arte. Muzica sugerează idei ce nasc dorința bizară de a fi exprimate gestual, transpuse în atitudini actoricești. Teatru instrumental – interpretul încearcă o concretizare efectivă a ideilor muzicale printr-o realitate vizuală: este posibil? Realizabil? Au demonstrat-o membrii cvartetului “Pro Musica Nova” din Cluj (Lucia Florescu, Flavius Trif, Marius Popescu, Dominic Csergo), evoluând printre inspiratele accente coregrafice realizate de Raluca Ianegic și Laurenția Barbu. Strădania lor de a-și duplica personalitatea artistică pe coordonate diferite – și a o face onorabil – merită toată lauda.
Un lucru este cert: Bizarmonia nu binedispune, nu “gâdilă” urechea, nu liniștește privirea; este oglindirea tăioasă a răului din noi. La nivelul mesajului, imaginile vizuale și auditive nu pot fi reconfortante; sunt însă extrem de bine realizate tehnic, artistic, conceptual, ca rod al imaginației unei întregi echipe de profesioniști (regia – Alexandru Tocilescu, muzica – Nicolae Brânduș, coregrafia – Raluca Ianegic, scenografia – Cătălin I. Arbore).
Spectacolul reunește cinci piese: prima, un Dans în ritm AK-SAK; următoarele trei, lecturi muzicale ale liricii lui Ion Barbu (Uvedenrode, Domnișoara Hus, Infrarealism); și finalul, Languir me fais sau Strigături din Ardeal, piesă cu tentă psihologică.
Conceperea muzicii este de o factură aparte. Totul se desfășoară treptat, dar alert, normalitatea începutului fiind transformată rapid, pe parcursul derulării pieselor, într-o năucitoare succesiune de tablouri în care imagini disparate se metamorfozează pe fondul ritmurilor necontrolate, al degradării și vulgarității absurde, al comunicării pierdute, culminând cu o senzație de tulburare extremă – asemeni imaginii din oglindă, ce brusc se deformează în virtutea propriei voințe: tragică transformare din ceea ce vrem cu disperare să fim în ceea ce suntem cu adevărat.
Foto: Rgbstock
