În căutarea identității ascunse a sunetului

                                                             „Muzica are nevoie de Sunet, dar Sunetul poate exista fără muzică”.                                                                                                                                                                                              Giacinto Scelsi

                                               În plin secol XX, natura artei sonore cunoaște o metamorfoză dramatică: muzica își focalizează puterea creatoare pe materialul său primordial – sunetul. Realitatea sunetului se dovedește a fi revelația unei identități ascunse, multă vreme necunoscută. Raporturile între temporalitate, spațializare, audiție, știință, sunet, forme și culori, liniște, filozofie și hazard se transformă în misterioase legături cu spațiul sideral și gândirea metaforică. Tehnologia revoluționează parametrii muzicali, tehnicile de compoziție, percepția și notația, sunetul izolat devenind o entitate sonoră ce capătă forma unor dezvoltări acustice surprinzătoare. Muzica începe să fie analizată dincolo de melodia pe care o creează, în funcție de menirea sa de a vibra. Evoluția în timp cedează locul profunzimii ascultării, iar arta sonoră trăiește după legi noi care o călăuzesc spre orizonturi nebănuite.

                                              “Sunetul este totul “, spunea Giacinto Scelsi (1905-1988), compozitor și poet italian al secolului XX. Printr-o manieră aparte de notație, el surprinde o nouă dimensiune a universului sonor guvernat de-a lungul timpului de înălțime și durată : profunzimea.  Această  ipoteză revelează uimitoarea formă sferică a sunetului. “Sfera are nevoie de un spațiu vital proporțional pentru ca puterea sa creatoare să se desfășoare în toată plenitudinea (…). Ceea ce mă interesează este tocmai înțelegerea și reliefarea – cu ajutorul instrumentelor sau al vocii – a unei părți, chiar și a celei mai mici, din această forță sonoră care este totul, care creează și adeseori transformă omul “, mărturisea Scelsi.

                                                O muzică născută din profunzimea sunetului pluridimensional este fluidă, improvizatorică, ireală. Sunetul poate exista hors temps, grație pulsațiilor sale interioare, dinamic în esență, creator și capabil să ia orice formă, activat fiind de spiritul uman. Pe măsură ce caracterul transcendental al sunetului este dezvăluit, viziunea asupra fenomenului ascultării se schimbă, eliberând muzica spre posibilități expresive fără limite. Identitatea ascunsă a sunetului face posibilă o realitate în care sunet, spațiu, percepție, toate iau forma unei sfere cu centrul pretutindeni și marginile nicăieri.

                                                Schimbarea perspectivei tradiționale asupra muzicii a influențat radical destinul metaforelor compoziționale – orice act autentic de creație devine posibil. În universul sunetului, cele două sensuri ale șirului armonicelor – ascendent și descendent – exprimă, prin puterea metaforei, regresiunea și expansiunea, oscilația permanentă între pământ și cer. Dincolo de muzicile culturale, plămădite de inteligența creatoare a omului, există muzici care aparțin naturii. Unii compozitori și-au cultivat o sensibilitate particulară de a cuprinde în creațiile lor, prin intuiție și imaginație, metafora muzicilor naturale – să ne gândim numai la cântecul balenelor care îl inspiră, în 1871, pe George Crumb, în ​​realizarea lucrării Vox balenae  pentru flaut electric, violoncel electric și pian preparat.

                                               Într-o căutare asiduă a unor noi emoții sonore, sensibilitatea muzicală obișnuită cu monodia, omofonia, polifonia, modurile, tonalitatea sau acordurile cele mai simple, îmbogățite ulterior cu disonanțe, se cufundă într-o mare sonoră complicată, fascinantă, uneori stridentă, departe de armoniile suave  și previzibile care mângâie auzul. Vorbim despre timbru văzut ca și culoare, ca obiect sonor și substitut al înălțimii, despre zgomot ca univers opus înălțimii determinate, despre experiențe electronice și electroacustice, despre libertate, mijloace de realizare și efecte fără precedent.

                                               Sunetul trăiește într-o lume plină de sens. Și acolo unde este sens, există metaforă. Sunetul este smuls din matca sa imuabilă și devine obiect de studiu pentru știință. Grație tehnologiei, pulsațiile și alcătuirile sale interne devin vizibile sub forma unei structuri vii cu care putem interacționa. Substanța intrinsecă a sunetului va fi percepută prin forma pe care o poate avea –  sfera despre care vorbea Scelsi. Analogia între substanță și formă se dovedește a fi o condiție pentru ca sensul să se însuflețească, pentru ca sunetul să devină o realitate vie a ascultării, nu numai o vibrație supusă sau nu unui proces al percepției care va fi influențat, în egală măsură, de nevoia reprezentării vibrațiilor. Ascultarea însăși, îmbogățită de sens, ia forma sferică a sunetului. 

                                                Numeroase ipoteze din sfera cosmogoniei identifică geneza Universului cu existența sunetului. Big Bang-ul poate fi închipuit fără sunet? De asemenea regăsim în gândirea străvechilor civilizații puternice conexiuni cu filosofia Sunetului primordial. Înțelepciunea vechilor greci considera că lumea este strâns legată de cuvântul viu. Multe din scrierile religioase fac același lucru – reliefează universalitatea credinței în puterea copleșitoare a divinității reflectată prin Cuvânt în Creație. Sunetul atinge astfel sfera sacrului și răspândește vibrațiile unei simfonii celeste captată nu de urechea umană, ci de intuiția unor spirite deschise, înnobilate cu o sensibilitate particulară prin capacitatea lor de a asculta dincolo de ceea ce poate fi auzit, de a vedea dincolo de orizonturi, de a înțelege dincolo de limitele evidenței.

                                                 Pentru a sonda interiorul sunetului, care se dovedește a fi o entitate complexă și fascinantă, intuiția dimensiunii spectrale a muzicii rămâne indispensabilă. Ea pătrunde, cu ajutorul unei percepții excepționale, sfera unei imensități misterioase. Nu putem rupe tot ceea ce ne înconjoară de sursa primordială – ar însemna să refuzăm a privi dincolo de realitate, decuplând orice pulsație vitală de forța care o animă. Și să nu uităm cuvintele lui Scelsi : ” Ar trebui să ne întrebăm dacă situația actuală a lumii nu depinde oare, într-o anumită măsură, de acest dialog pierdut, de întreruperea cercului de vibrații care coboară pentru a urca apoi spre divinitate.”

 

 

Surse de documentare:

DĂNCEANU, Liviu – Introducere în epistemologia muzicii, București, Editura Muzicală, 2003 . RUSSOLO, Luigi –  L’ art des bruits, Paris, L’ Age d Homme, 2001. LALIBERTÉ, Martin – Les supercordes – une nouvelle métaphore musicale , în La métaphore lumineuse. Xenakis-Grisey, Paris, L’ Harmattan, 2003. SCELSI, Giacinto – Les anges sont ailleurs , Arles, Actes Sud, 2006. TOMATIS Alfred – Écouter l’Univers , Paris, Robert Laffont, 1996.

Foto: Wikimedia Commons