Edward Albee : “Trei femei înalte”

                                          Este greu să vorbești sau să scrii despre moarte. Este cu atât mai greu cu cât oamenii se înșală singuri, refuzând multă vreme să conceapă că regula e „valabilă pentru toți”. Printr-o nefericită mulțumire de sine și o ignorantă împăcare cu ceea ce înconjoară, evităm, cât mai mult cu putință, și atât cât ne e dat, problema bătrâneții, a suferinței și a morții. Nu poți controla în niciun fel momentul în care tot ce ai trăit și ai sperat îți scapă ușor printre degete, clipa în care te vei trezi tu, chiar tu, în fața intevitabilului. Îți trebuie mult curaj să ieși din tine, să vezi că negarea nu ajută, că neacceptarea unui adevăr nu determină dispariția acestuia; dimpotrivă, te va șoca profund atunci când, vrând-nevrând, nepregătit, vei fi nevoit să îl accepți. Va veni o vreme când fuga de tine te va obosi, neputința va domina puterea ta de a alege și a decide, când cei pe care îi iubeai, fără voia lor nu vor mai fi lângă tine, pentru tine. Nu te vei mai putea minți multă vreme; aparențele în spatele cărora te ascundeai te vor trăda, și vei rămâne singur, îngrozitor de singur. E atât de greu să vorbești sau să scrii despre asta…

                                           Textul piesei “Trei femei înalte” i-a adus lui Edward Albee cel de-al treilea premiu Pulitzer (1994). Autorul unor dramaturgii cunoscute și unanim apreciate, ca “Echilibru delicat” și “Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, Albee scrie, în 1991, “Three Tall Women”, a cărei premieră mondială are loc în același an, la Teatrul Englez din Viena, beneficiind de regia autorului și, implicit, de o fidelă oglindire în concret a ideilor ce au dat naștere textului. Cu puține personaje, aparent statică, piesa adună în ființa ei, într-un echilibru ideal, zâmbete și lacrimi, generând, prin instrospecție și analiză psihologică fin conturată, zguduitoare frământări lăuntrice. A avut parte de un răsunător succes și pe Broadway, fiind extrem de bine primită de presa americană.

                                         Teatrul de Comedie din București a oferit, cu premiera națională a piesei “Trei femei înalte”, una dintre cele mai bune producții ale sale. Este dificil să înțelegi, să montezi și să interpretezi o piesă în care personajul principal – o femeie de vârsta a patra, numită simplu ” Femeia A”, – retrăiește în clipa morții întreaga viață, prin prisma individualității ei surprinsă în diferite etape ale propriei existențe. Obsesivă în această halucinantă realitate este apariția “Fiului”, discret mesager al vieții bătrânei, marcată de tristeți și neîmpliniri, dificultatea abordării acestui rol fiind cu atât mai mare cu cât vorbim despre un personaj virtual, aproape mut, existent doar în amintirile mamei sale, la vârsta la care acesta a plecat de acasă. Perspectiva temporală zugrăvește în mintea bătrânei muribunde tabloul vieții și conștiinței proprii – un năucitor amestec de tristețe și bucurie, viclenie, nevinovăție și sfială, răsfăț răutăcios, suspiciune, siguranță și vulnerabilitate totodată, perfecționism, franchețe, o autoritate aproape naivă, nostalgie, autocompătimire, slăbiciune, intransigență, luciditate, spirit analitic și o anumită înțelepciune în fața căreia realizezi că viața e clădită din amăgiri. Contemplarea tabloului devine dintr-o dată gravă, și ne regăsim în răscolitoarea sa complexitate, „toți până la unul și fiecare în parte”. Incapacitatea de a-și ierta fiul plecat o aruncă pe “Femeia A” în tenebrele unei singurătăți absolute. Deosebirea între cele trei întruchipări ale aceluiași “eu” este frapantă: “eu”-ul tânăr (“Femeia C”), marcat de încrederea  copilărească în existența unei fericiri ce îi este destinată, ce va veni negreșit, refuză să-și accepte transformarea într-un “eu” matur (“Femeia B”), mulțumit cu fericirea iluzorie a clipei prezente, pe care nu îl înțelege și în care nu se recunoaște. Devenirea primelor două “eu”-uri este cu atât mai dramatică cu cât sunt puse, inevitabil, în fața tulburătorului adevăr din cuvintele celui de-al treilea,”eu”-ul bătrân al “Femeii A”: “Este o diferență între a ști că o să mori și a ști că mori… Asta-i clipa cea mai fericită, când totul s-a sfârșit, când punem punct; când ni se dă voie să punem punct”. Și pentru prima dată, mai presus de cuvinte și cunoaștere, cele trei “eu”-uri se contopesc într-o singură Ființă absorbită, în liniște, de energia unui Altceva.

            Pornind de la un text de o asemenea factură, Vlad Massaci a reușit să creeze un spectacol în care regia se traduce printr-o subtilă atitudine față de o anume filosofie existențială. Interpretarea de excepție a Iarinei Demian, întruchiparea “Femeii A”, alături de capacitatea lui Tudor Chirilă de a da viață unui personaj detașat de lumea concretă, afirmă pe deplin empatia Actorului, harul său de a se transpune în psihologii dificile pentru ca, înțelegându-le, să le redea publicului spectator încununate cu aura propriei sensibilități. Actrițele Maria Ploae și Andreea Bibiri reușesc, în mod similar, conturarea expresivă a celorlalte roluri, perfect integrate în spectacol. Fascinanta mișcare scenică imaginată de Florin Fieroiu, luminile, decorurile (Anca Pâslaru), costumele (Velica Panduru) și ilustrația muzicală semnată de același Tudor Chirilă, creează interpreților un inspirat cadru, instaurând magia unei piese care te pune, Actor și Spectator deopotrivă, în fața unor adevăruri esențiale ale existenței.

                     Va veni o vreme când, obosit de căutarea “cele mai fericite clipe”, vei înțelege că “ești pe moarte din momentul în care te naști”. Vei lăsa atunci să se mistuie, cu fiecare zi ce trece, o părticică din tine, din iubirea de tine, din răutatea și ambițiile tale, din neputința ta. “Marea trecere” nu te va mai surprinde; vei fi pregătit să nu te temi de moarte, ea va însemna pentru tine eliberarea spre adevărata Fericire. Și vei simți atunci că nu ești singur, că nu vei fi lăsat singur…

Foto: Wikimedia Commons