Muzică și cuvinte… Sufletului pornit în căutarea lor îi este dat să cunoască, la un moment dat, evadarea într-un univers al libertății spiritului ce îi va transforma, ireversibil, existența. Muzică și cuvinte… Ele se fac auzite în tăcere lăuntrică. O tăcere care te învață să asculți. Și ascultând, să devii moștenitorul unor comori ce fi-vor ale tale tocmai pentru că vei deveni capabil să le înțelegi. Și înțelegându-le, să le poți împărtăși celor pregătiți să găsească un refugiu de-a lungul drumurilor sinuoase ale vieții.
Muzica este o oglindă a vremurilor în care a fost creată, o reacție artistică a evenimentelor majore care îi definesc istoria. Nu poți să înțelegi pe deplin o muzică fără să afli contextul care a generat-o, fără să îi sondezi profilul interior. Dar poți oare ajunge să cunoști o muzică despre care ai citit, fără să o asculți? Nu vorbim aici despre o luptă ideatică pentru supremație, ci despre restabilirea unui echilibru între două părți ale aceluiași întreg – cel al operei muzicale în contextul devenirii sale.
A teoretiza una dintre cele mai vechi arte ale umanității, sonoră prin excelență, înseamnă să cuprinzi ceea ce este de necuprins, să dai formă impalpabilului. Muzica este, de fapt, o taină pe care mulți nu sunt pregătiți să o descopere. Alții, surprinși de promisa desfătare a auzului, se simt mângâiați pentru o vreme de ecourile subiective ce se sting însă cu repeziciune, cu cât sunt mai asiduu căutate pentru savoarea lor efemeră. Dar cel care își dorește să pătrundă cu adevărat misterul, în contemplare, simte puterea muzicii de a-l transfigura. Și înțelege că este destinatarul ultim al splendorilor ei. Apropierea de Sunet devine astfel o stare de grație prin care i se revelează adevărul că muzica nu poate fi cuprinsă în cuvinte.
Cel care își propune să învețe cum să asculte va fi pus, la început, în postura de a percepe aura emoțională cuprinsă în straturile de suprafață ale realității acustice cu care se confruntă. Mecanismele de percepție muzicală sunt indispensabile posturii de meloman care, ascultând, își deschide sufletul emoției. Muzicologia analitică operează cu alt fel de concepte. Audiția devine o analiză rațională a elementelor muzicii – melodie, ritm, armonie, orchestrație, formă. Ascultătorul este pus în fața unei dualități complexe, în care sentimentul se contopește cu rațiunea. Conceptul de audiție activă definește rostul și rodul unei asemenea delicate întâlniri între două forțe antagoniste. Simpla teoretizare se transformă într-o conceptualizare structurată după tiparul cauză-efect. Astfel vom putea vorbi despre o artă care transcende cuvintele.
În cazul muzicii, atât inaccesibilitatea sferei academice cât și capcana diletantismului pot fi pericole pentru deslușirea adevăratului său mesaj. Muzica este un limbaj spiritual, a cărui universalitate îi conferă statutul de artă caracterizată prin transmiterea emoției într-o manieră necondiționată de spațiu, timp sau nivel de cultură. Iar emoția se naște din ascultarea sunetelor, nu din ecoul cuvintelor care vorbesc despre ele.
Dificultatea abordării savante a muzicii este accentuată de ignorarea existenței unor concepte bine definite, cu ajutorul cărora să poată fi emise judecăți de valoare asupra unui fenomen abstract. Concepte necesare atât practicianului și teoreticianului, cât și pedagogului. Mai ales pedagogului. Fără baghetă, instrumente muzicale sau pana creatorului, el are la dispoziție Cuvântul, pentru a putea reclădi în sufletele copiilor o istorie ai cărei maeștri – compozitori, instrumentiști și dirijori – trăiesc prin fiecare audiție a muzicii izvorâte din harul lor. A aprinde în inimile învățăceilor dragostea pentru muzică înseamnă a fi maestru în arta de a o asculta și a o valoriza. Niciun pedagog nu se va fi desăvârșit în meșteșugul acestei smerite arte fără a fi fost, prin empatie, martorul tăcut al ființării muzicii în toate formele ei.
Cuvântul se interpune între muzică și ascultător, încercând să o explice. Un compozitor care stăpânește atât de bine tainica trudă a genezei unei creații își va fi dezvoltat, implicit, spiritul muzicologic. Dovadă stau tratate celebre semnate de-a lungul vremii nu de către teoreticieni, ci de compozitori. Este nevoie însă ca echilibrul în contopirea concretului cu abstractul să protejeze adevărata menire a muzicii. Altfel, creația se supune riscului de a fi, analitic vorbind, un strălucit exercițiu de inteligență care nu își găsește în sfera emoției un corespondent la fel de puternic.
Odată eliberat de nedreapta vină de a fi inutil, Cuvântul poate deveni, atunci când demersul oratoric se dovedește a fi o creație cu har, călăuză pentru înțelegerea muzicii. Marile epoci creatoare – Ars Antiqua, Ars Nova, Renașterea, Barocul, Clasicismul, Romantismul, secolul XX – iată un cadru în care sacralitatea, artisticul, filozofia și știința se succed în încercarea de a oglindi adevărul. Un adevăr despre sufletul omenesc, căutat în armonie și frumusețe, amenințat de marile drame umane, pierdut în fața avangardismului angoasant.
De ce să vorbești despre muzică? Pentru a-i iniția, la rândul tău, pe alții. Pentru a oferi altora ceea ce ți-a fost dat să primești din partea muzicii. Doar atunci pedagogul își va fi împlinit rostul. Scopul său ultim ar trebui să fie formarea, în conștiința elevilor săi, a unor modele de gândire creativă și independentă, prin care aceștia să descopere și să aprecieze, într-un mod absolut personal, autenticul ascuns în misterul marii muzici. Să vegheze ca niciunul dintre ei să nu își însușească vreodată un discurs, oricât de doct, despre muzică, fără să o asculte. Și dincolo de întregul arsenal educativ pe care îl are la îndemână, dincolo de idei, competențe, înfrângeri și biruințe, să îi învețe să o iubească.
A vorbi despre muzică devine, dintrodată, o menire. Pentru împlinirea căreia, cel care luptă are responsabilitatea unui strateg, nădejdea unui învingător și răbdarea unui artizan. De suflete.
