Bruitismul, ofensiva zgomotelor

         A existat un moment, în istoria secolului XX, care anunța că natura muzicii nu va mai fi niciodată aceeași. Fiecare epocă a avut pionierii săi, fermecați în fața zorilor enigmatici ai schimbării, dar ceea ce arta sunetelor avea să experimenteze în jurul anului 1910 s-a dovedit a fi o transfigurare dramatică a esenței muzicii: sunetul însuși a fost atins. Revoluția viza o luptă metaforică pentru egalitate și eliberare în muzică, prin impunerea unei entități acustice opusă înălțimii determinate – zgomotul.

        Nu este ușor să accepți bruitismul fără a fi tentat să cedezi în fața primei impresii. Oamenilor le-a fost teamă că muzica avea să moară. Cum să asculți? Cum să înțelegi? În timpul primului concert bruitist, care a avut loc în data de 21 aprilie 1914, un public animat de curiozitate invada sala Teatrului Dal Verme din Milano, în așteptarea unei revelații artistice futuriste. După numai câteva secunde de audiție, revolta era, însă, iminentă: uimire, proteste, strigăte mânioase s-au transformat, în scurt timp, în adevărate lupte corp la corp. Critica vremii a surprins cu fidelitate ineditul tablou: “Bătălia, la parter, a durat aproape o jumătate de oră, în timp ce Luigi Russolo, imperturbabil, continua să dirijeze orchestra sa de instrumente bruitiste. Formidabilă simultaneitate de chipuri însângerate și sonorități bruitiste, într-un vacarm infernal. Pentru întâia oară, artiștii, după un timp petrecut pe scenă, aveau să se separe brusc: o parte dintre ei împlinindu-și menirea pe scenă, ceilalți coborând la parter pentru a lua cu asalt un public ostil. Futuriștii, boxeri bine antrenați, au ieșit din luptă teferi și nevătămați, cu doar câteva zgârieturi. Tradiționaliștii au avut unsprezece răniți, conduși degrabă la Urgențe…”

       Cine era Luigi Russolo? Pictor și muzician futurist (1885 – 1947), este menționat în istoria muzicii ca inițiator al bruitismului. Russolo a dorit să dărâme pentru totdeauna zidul despărțitor dintre sunet și zgomot, două produse ale vibrațiilor – regulate și periodice pentru sunet, neregulate pentru zgomot. Viziunea sa surprinzătoare se sprijină pe apropierea muzicii de fenomenele acustice naturale, eliberând-o astfel de convenția sistemului temperat care împarte artificial octava în 12 semitonuri egale.

       În universul zgomotelor, libertatea se  câștigă prin redarea tuturor schimbărilor graduale de înălțime între un punct și altul, succesiunea treptată, nu prin salt, a acestor diviziuni foarte mici îmbogățind, fără îndoială, emisia sonoră. De unde această densitate acustică? În cazul zgomotului, vibrația se produce în mai multe direcții. Rezultatul – mai multe armonice, mai intense decât cele care însoțesc sunetul, generate de un ton fundamental predominant. Aici începe marea aventură bruitistă: captarea zgomotelor, construirea reperelor auditive și compunerea unor structuri sonore într-o manieră nemaiîntâlnită în lumea artei muzicale. Pentru că adepții acestui curent nu au văzut eliberarea limbajului decât printr-o libertate totală a sunetului. Plecând de la zgomotele din natură – tunetul, vocea vântului, ploaia, cascada, foșnetul pădurii, bruitiștii s-au apropiat de zgomotele tinerei societăți industriale, relativ noi pentru percepția începutului de secol XX. Freamătul orașelor moderne, mașinile, uzinele, motoarele, s-au transformat pentru ei în cea mai variată sursă de zgomote, din care a luat ființă noua artă.

       Contemporanii au fost surprinși de metamorfoză. Nu erau pregătiți. Nu ești niciodată suficient de pregătit pentru o revoluție. Nu vrei să vezi că obișnuitul reconfortant piere. Indiferent de natura schimbării, pasivitatea se supune atunci spiritului de acțiune și ideilor novatoare complet asumate.

        Bruitismul a revoluționat, pe lângă principiile de bază ale limbajului muzical, și alți parametri adiacenți. Inovațiile lui Russolo nu puteau fi aplicate decât cu ajutorul unor noi instrumente care să emită zgomote, îmbogățind astfel considerabil paleta timbrală, și generând noi emoții. Secretul zgomotului se ascunde în multitudinea armonicelor care îl compun, iar orchestra de instrumente bruitiste este o sursă de noi senzații sonore.

       Și rolul interpretului se schimbă, acesta fiind pus în fața unei cutii cu pâlnie și manivelă, încercând să descifreze o partitură desfășurată pe alte coordonate decât cele tradiționale. Russolo a conceput o notație aparte, păstrând totuși portativul de 5 linii, măsura, chiar și cheile sol și fa! Noua grafie muzicală are la bază două principii: dinamic – linia, fix și static – punctul. Două puncte indicau un semiton sau două sferturi de ton. Scopul acestei notații ciudate era acela de a reprezenta, într-o manieră logică, desfășurarea ascendentă sau descendentă a zgomotului, într-o continuitate dinamică ce permitea perceperea tuturor sunetelor intermediare posibile între două înălțimi. Iar timbrul, rodul acestei neașteptate continuități, transcende mentalitatea tradițională și spiritul unei epoci care nu era pregătită să îl accepte.

      Avangardismul bruitist a constituit punctul de plecare pentru muzica concretă, fabricată în studio, și pentru muzica electronică. Pierre Schaeffer compunea pentru întâia oară, în 1948, muzică concretă. El dispunea de o tehnologie perfecționată care îi permitea să valorifice zgomotele prin montaj. Schaeffer nu era un muzician în înțelesul clasic al cuvântului, ci un excelent tehnician care realiza mixaje pe bază de zgomote, la radio. Însă astfel de trucaje, posibile datorită tehnologiei de studio, te fac să uiți, la un moment dat, cauzalitatea sunetului. Capcană? Evoluție? Sursă de inspirație? Zgomotele, îmbogățite și metamorfozate, devin muzică, iar sunetul, văzut ca entitate spirituală, este descompus și recompus prin complicate sinteze.

      Experiența ascultării devine esențială. Percepută mai ușor cu ajutorul sistemelor stereofonice, muzica concretă reclamă din partea publicului o atitudine departe de a fi pasivă. Imaginile mentale născute în conștiința celui care ascultă îi dezvăluie profunzimile acestei muzici și, ca într-o revelație sonoră, îl ajută să descopere elemente logice, pretabile unor analogii, un fel de melodii interioare străine de afect, insesizabile la o primă ascultare.

      Consumatorul acestui tip de muzică trebuie să fie inventiv, perseverent, un spirit profund și vigilent. Vorbim despre o muzică născută din zgomot, iar încercarea de a-i capta forța interioară și puterea creatoare revelează existența unui univers sonor nebănuit, în care libertatea poate fi înlănțuită de spinii anarhiei.

 

Sursă de documentare: RUSSOLO, Luigi –  L’ art des bruits, Paris, L’ Age d Homme, 2001.

Foto: manifestosarchive.blogspot.com